Ciobul de gheață care transformă. Frica din copilărie, de când am ascultat “Crăiasa Zăpezii” și auzeam strigătul fără ecou “Kai!” – îmi imaginam privirea fără vedere, prezența fără simțire. Groaza că omul știut, cald, iubit e acum o oglindă rece care nu mai reflectă decât lumină albă viscolită.
Cum gândesc cei care trec pe lângă “frumoasa adormită” din Himalaya, veșnic prezentă și pe veci dispărută? Martoră total indiferentă. Ființă înghețată în calea străinilor, care nu se poate întoarce la cei care contau.
În poveste, lacrimile îl eliberează pe Kai din închisoarea de gheață. Plânsul eliberează trăirea din străfunduri, durerea trage de mână iubirea la suprafață.
În Himalaya e prea târziu.