Îi văd pe ceilalți cum se apropie și, la un moment dat, obligatoriu, apare teama lor. Ezitarea se simte fie când își mută greutatea de pe un picior pe altul, fie când își întind gâturile sa prindă o privire, orice, numai să nu fie refuzați și să pună mâna pe ea de data asta. Uneori le iese figura. Și atunci îi apucă și mai tare panica. Se chinuie să obțină totul în cele câteva minute, sorb toată energia, uită să ofere mai mult decât să ia. La final nu s-ar mai dezlipi, atârnă secunde bune în îmbrățișarea finală. Dacă e ultima oară? Cel puțin în seara aceea. Totul e să ia, să ia, să ia.
Eu mă uit la cât oferă ea, câtă delicatețe, câtă prezență, câtă eleganță. Toate așezate într-un braț care stă odihnit sau se ridică într-o mișcare ca o fluturare de aripă, lentă, rafinată, aproape calculată. Și mă uit la umbra care coboară de la ceafă pe spatele ei, înspre bazin, cum se pierde în tăietura obraznică a rochiei, cum i se modelează șarpele coloanei de la mișcări, văd mușchii cum tresaltă conținuți în încordarea dansului, văd sufletul ei întreg cum emană senzualitate și ritm prin toți porii, cum își trăiește în corp muzica.
Când e rândul nostru, secundele de la început, când o iau în brațe, când ni se topesc toate oasele în îmbrățișarea în care căutăm să auzim că ne bat inimile la unison, că ni se agață două cârlige invizibile din adâncul nostru, prinzându-ne ca să ne arunce în tumult fără să ne pierdem, și ca să știm unde ne regăsim, când se întâmplă toate acestea, spațiul se mărește, aruncă departe orice altceva și ne face nouă loc. Și atunci vreau să îi dau prezentul meu tot, și tot timpul să îl fac infinit.
Dar ea nu știe toate acestea, pentru ca nu i le spun. Sunt secretele mele, ascunse privind aparent spre interior. Și mă încânt cu o bucurie rotundă ca o floarea-soarelui mare și galbenă.
