Citeam în “The Dictionary of Obscure Sorrows” despre cum, peste sute sau mii de ani, oamenii sau ființele care vor fi trăind pe atunci se vor întreba despre traiul nostru de zi cu zi, despre obiceiurile, gândurile, credințele noastre. Despre modă. Despre fapte zilnice. Insignifiantele fapte și gesturi zilnice. Și totuși...
Dacă dimineață s-ar fi reparat defecțiunea la conducta de gaze din bloc, nu aș fi făcut cafea, foarte bună de altfel, la o spirtieră încropită ca cea pe care o folosea bunicul meu când încingea fileta sau poansoanele pentru poleit.
Dacă nu ar fi trebuit să aștept scurta vizită a părinților care mi-au adus un mic reșou electric și o ciorbă de perișoare, aș fi văzut un mesaj de la vamă în care mi se cerea încă un act pentru a-mi elibera odată creionul mecanic de 0.2 mm care vine tocmai din Japonia. Iar dacă nu căutam in emailuri după aceste acte, nu vedeam că am de rezolvat niște situații contabile. Dacă nu întârziam să le rezolv, aș fi mers să inot azi. Iar dacă înotam, poate că nu mai aveam chef de lecția de caligrafie de seară cu un cursant nou. Și poate nu aș fi mirosit cu această ocazie cartea lui Michael Ende "Poveste fără Sfârșit" din care i-am dictat lui un paragraf.
Îmi place să îmi înfund nasul In cărți, să extrag boarea aceea pudrată, inconfundabilul miros de hârtie. Fiecare hârtie are un parfum aparte. Fac gestul acesta, de a-mi scufunda fața între pagini, de când eram copil și aducea tataie geanta plină cu ziare, cărți noi sau reviste. Ziarele miroseau cel mai bine. Revistele color aveau un miros mai puternic, mai chimic. Dar ziarele și cărțile îmi calmau simțurile în scurta inhalație cu ochii închiși. Dacă nu făceam același lucru azi, pe seară, cu cartea lui Ende, nu puneam mâna pe Dicționarul ăsta cu termeni atât de poetici care m-au inspirat să scriu acum, cu un stilus inteligent, pe o tabletă reMarkable căreia i-am făcut mai întâi o actualizare de software. În timp ce se instala programul cel nou, am avut timp să ascut și vreo șase creioane Blackwing, cu o ascuțitoare KUM cu vârf lung, unul dintre cele mai bune instrumente de genul acesta.
Îmi plac creioanele ascuțite bine și cu vârful cât mai lung, îmi plac de când vedeam colecția de creioane pregătite de tata pentru rebusul lui. Avea toate vârfurile impecabile, ascuțite cu lama de ras sau cu un bisturiu chirurgical. Și iși pregătea și câte o "feliuță" de gumă de șters, tăiată din bucata întreagă, ca să poată elimina elegant vreo eroare din careu. Așa că și eu imi păstrez mai toate creioanele pregătite mereu, și am foarte multe. Rar, foarte rar, tai vreo guma de șters. Doar dacă am dublură.
Însă pe tableta aceasta scriu cu un vârf oarecum bont, dar care măcar scoate un zgomot ca și cum aș hașura pe o hârtie adevărată.
Mda. Insignifiantele lucruri de zi cu zi din viața unui om oarecare, despre care poate niște alți oameni oarecare din viitor vor fi curioși. Sau nu.
reMarkable si-a luat si fi-mio, doar ca lui nu-i place sa scrie.
Mie-mi place, cu stiloul anume, si uneori tot despre scufundarea asta, anamneza aparent fara sens, scriu (nu pe substack, ci pe blog de wordpress).
Si am contribuit la Dictionary of Obscure Sorrows - sau asa-mi place sa cred, nu l-am citit inca pe tot, ca sa-mi gasesc my own obscure sorrow in el :)