Păsările știu. Știu ele ceva mai mult ca noi.
Știu cu precizie când răsare soarele, așa își încep ziua, vestind lumina cu sunet, o undă cu altă undă. Ce întâlnire magnifică între cânt si viață.
Știu miezul zilei, când arșița e de nesuportat. Atunci fac liniște, nu mai vibrează nicio pană. Lasă cicadele – fierăstraie chitinoase – să ne transmită în locul lor că vipia ne pândește ca un șarpe veninos ascuns între dune de nisipuri încinse.
Știu pericolul, se strigă unele pe altele și se învolburează în zbor, odată cu șuierul vântului pregătit să pună arbori la pământ, înainte ca noi să înțelegem ce suflu se abate din zări.
Păsările știu și când apune soarele, se ridică încă o dată în înalt, pentru a se prefira ca o ploaie de note și zbateri printre frunze, plecăciune pentru o zi în care au trăit complet, fără rest. Ce contopire fluidă între două lumi de liniști.
Păsările știu.